Cald.
Soare arzător și zi de miercuri. Cu mâinile pe un volan negru de cauciuc murdar respiram un aer cald. Praf, raze de soare îndrăznețe și coadă la covrigăria din colț.
Aș fi putut măcar să-mi dau jos geaca dar centura era singura care îmi oferea siguranță. Era strânsă bine pe corp, fixă, puteam conta pe ea.
Pe scaunul din dreapta  zac niște hârtii. În copie și original.
Birourile de la finanțe îs ticsite de dosare prăfuite, oameni fără viață și poftă de muncă, grași, neîngrijiți. Se aud tocuri de cucoane și simt miros de cafea. Împăcată cu ideea că pentru o amărâtă de hartie și-o ștampilă tre s-alerg 3 zile, închid muzica și pornesc cu a-ntâia fără să mă grăbesc undeva. Și țuști! parcă de nicăieri, un nene cam pe la 40 de ani, blond cu chică, transpirat, cu ochii bulbucați îmi sare-n față facând semne cu ambele mâini...cam disperat.
Frânez.
Ascult cu calm și dau înapoi ascultându-i indicațiile. Mi-a făcut semn să rămân pe loc și-a trecut alergând la treabă. Un gunoier, mai exact, încerca să scoată din parcare cu spatele o mașină RER. Spațiu cam mic, agitație mare. Omul își dădea și palme când nu-i reușea vreo manevră. Era haios dar un om atât de devotat muncii lui nu prea văzusem in ultima perioadă și m-a bucurat.
L-am privit și cu piciorul pe frână respirand aer cald, mi-l și vedeam pe nenea de la finanțe lasând scărpinatul pe la ceafă pentru acasă, trezit și nu dormind pe un scaun mult prea mic pentru fundul lui, punându-și în ordine toate hârțoagele de pe birou și dându-și palme bucuros că și-a regăsit cana de cafea.
Parchez și mă așez la coadă. Un covrig cu susan sper să-mi aducă zâmbetul înapoi pierdut la ușa de la etajul 3, camera 14...

La mulți ani, Jeo a mea!

Îmi place să-ți spun așa pentru că ești acolo mereu.
Mereu. La bine ori la greu. Știu că sună a clișeu dar chiar așa este.
Am tocit tastatura ce-i drept în ultima vreme, am pierdut noțiunea timpului, au zăcut vase în chiuvetă fără să-mi pese, din cauza ta. Am ieșit din tiparul meu vreau nu vreau, am lăsat orgoliul la o parte. Am spus: pot! cand nici eu nu credeam că pot.
M-ai ambiționat și m-ai trezit de multe ori la realitate când....nici tu nu iți dai seama când.
Suntem diferite și totuși...ne-am fost alături una celeilalte de-atâtea ori.
Spun răspicat, apăsat, tare, țipând chiar: TE IUBEEEEEEESC!
Poate nu ți-am demonstrat de prea multe ori asta dar să-ti spui drept... aș întreba de o mie de ori în alte o mie de vieți, la fel: ”Vrei să fii colega mea?”
Și asta pentru că nu mi-ar fi teamă de răspuns. Știu sigur că răspunsul ar fi același ca și-acum 16 ani.
Este ziua ta, ești departe și totuși atât de aproape...

LA MULȚI ANI!!!!

Băiețelul ăsta care astăzi împlinește 3 ani este tare cuminte și hotărât. Păi când spune el: ”ieși!”, n-ai decât să dispari din peisaj că nu-i de glumă.
Copilașul la care nu tre sa ridici tonul că-i de-ajuns o privire. Un copil tare vesel. Vă jur că știe de glumă mai ceva ca un om mare. Este grăsun, are mânuțe pufoase, mari. Iar dacă-ți dorești să vezi steluțe verzi că n-ai văzut vreodată și nu vrei să mori prost, spune-i lui să-ți dilească una-n glumă. Au un verde fosforescent așa...
Sentimente alandala de iubire și drag.  Îi pup nasul mic iar el știe că-l iubesc. Altfel nu i s-ar face dor.
La mulți ani, Rareș Andrei! Te iubește Gheghe.
A fost dragoste la prima vedere, să știi...

Bate vântul...frunzele.

Spuneam odată mai demult că mă...gâdilă în tălpi și mă ustură gâtul de românii plecați prin țări străine care uită să râdă românește.
Nu știu cum să vă spui dar ”Ja Ja-ul” ăsta scos din dește pe tastatură în timp ce stau stană de piatră în fața monitorului, mă face să mă gândesc departe...
Adică lovită de un bumerang de judecăți ciripite în diverse momente ale vieții mele în trecut, mă fac să-nghit gălușca.
Și uite-așa  mă și văd undeva venind din Honolulu...și-n loc de Ha Ha Ha...să râd honolulucește de mama focului.
Obișnuința, asta cred că-i explicația. De-acolo vine și treaba aia serioasă cu banii. Când se transformă omul în exchange la fiecare plată în lei. ”Cât înseamnă? A, 10 euro? Dincolo era mai ieftin.”
Văd eu și la copila mea. Când ieșim afară și bate vântul, nu spune că bate vântul,  spune: mami, bate vântul frunzele.
Exact ca în cântecel.
Și... iar mi-aduc aminte de Ja Ja...

Cu rost sau fără...spun doar că rar mi-a fost dat să văd atâta iubire sinceră și fără margini între un copilaș și străbunicul lui. Păcat că vine o vreme când mângâierile le simți doar în vis, când ești nevoit să îi explici unui copil de aproape 7 ani că de tătăicul lui  trebuie să vorbească doar la trecut...

Privirile astea n-o să le uit în veci.

Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumină...

Foto: Raluca Argeșanu

Etape

Mă tot gândeam. Care să fi fost domnule rostul bușiturilor ăstora cu fundul de pământ când ți-era lumea mai dragă?
Trec toate?
Și trec probabil dar eu deschid ochii mari și benoclându-mă în tavan revăd câteva etape trecute dar nu apuse. Încă mai ard mocnind undeva în subconștientul meu.
Eu le numesc ETAPE. Le numesc așa nu de dragul răsunătorului și cu ecou al cuvântului ăstuia. Ci pur și simplu niciun moment bun sau mai puțin bun nu trece ci doar este depășit de un altul cu altă intensitate și importanță.
Zău de m-ar mai deranja faptul că iubitul n-ar da semne de viață ziua-ntreagă. Sau că nu mai am rimel. Sau ca X-ulescu sau X-uleasca nu mi-au ridicat statuie în urma faptelor mele de vitejie.
Din zi în zi mi-am dat seama că am ajuns într-o etapă a vieții de care nu mai vreau să trec.
Două mânuțe mici, finuțe îmi înconjoară gâtul și-o guriță de biluș cu păr bălai îmi sărută fruntea.
Vă spui sincer. Toate trec...

Merg silabisând prin casă.
Azi-îmi-fac-blog!
Era musai să scriu undeva toate lucrușoarele ce-mi trec prin minte...haioase ori ba.
Povești alandala. Fără etichetă.

P.S. Mulțumesc, Ana pentru ”șutul în fund!” :)