Poveşti de adormit oamenii mari

Cald.
Soare arzător și zi de miercuri. Cu mâinile pe un volan negru de cauciuc murdar respiram un aer cald. Praf, raze de soare îndrăznețe și coadă la covrigăria din colț.
Aș fi putut măcar să-mi dau jos geaca dar centura era singura care îmi oferea siguranță. Era strânsă bine pe corp, fixă, puteam conta pe ea.
Pe scaunul din dreapta  zac niște hârtii. În copie și original.
Birourile de la finanțe îs ticsite de dosare prăfuite, oameni fără viață și poftă de muncă, grași, neîngrijiți. Se aud tocuri de cucoane și simt miros de cafea. Împăcată cu ideea că pentru o amărâtă de hartie și-o ștampilă tre s-alerg 3 zile, închid muzica și pornesc cu a-ntâia fără să mă grăbesc undeva. Și țuști! parcă de nicăieri, un nene cam pe la 40 de ani, blond cu chică, transpirat, cu ochii bulbucați îmi sare-n față facând semne cu ambele mâini...cam disperat.
Frânez.
Ascult cu calm și dau înapoi ascultându-i indicațiile. Mi-a făcut semn să rămân pe loc și-a trecut alergând la treabă. Un gunoier, mai exact, încerca să scoată din parcare cu spatele o mașină RER. Spațiu cam mic, agitație mare. Omul își dădea și palme când nu-i reușea vreo manevră. Era haios dar un om atât de devotat muncii lui nu prea văzusem in ultima perioadă și m-a bucurat.
L-am privit și cu piciorul pe frână respirand aer cald, mi-l și vedeam pe nenea de la finanțe lasând scărpinatul pe la ceafă pentru acasă, trezit și nu dormind pe un scaun mult prea mic pentru fundul lui, punându-și în ordine toate hârțoagele de pe birou și dându-și palme bucuros că și-a regăsit cana de cafea.
Parchez și mă așez la coadă. Un covrig cu susan sper să-mi aducă zâmbetul înapoi pierdut la ușa de la etajul 3, camera 14...