Spuneam odată mai demult că mă...gâdilă în tălpi și mă ustură gâtul de românii plecați prin țări străine care uită să râdă românește.
Nu știu cum să vă spui dar ”Ja Ja-ul” ăsta scos din dește pe tastatură în timp ce stau stană de piatră în fața monitorului, mă face să mă gândesc departe...
Adică lovită de un bumerang de judecăți ciripite în diverse momente ale vieții mele în trecut, mă fac să-nghit gălușca.
Și uite-așa mă și văd undeva venind din Honolulu...și-n loc de Ha Ha Ha...să râd honolulucește de mama focului.
Obișnuința, asta cred că-i explicația. De-acolo vine și treaba aia serioasă cu banii. Când se transformă omul în exchange la fiecare plată în lei. ”Cât înseamnă? A, 10 euro? Dincolo era mai ieftin.”
Văd eu și la copila mea. Când ieșim afară și bate vântul, nu spune că bate vântul, spune: mami, bate vântul frunzele.
Exact ca în cântecel.
Și... iar mi-aduc aminte de Ja Ja...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu